Ţi se întâmplă să petreci timp online? Ţi se întâmplă să petreci mult timp online? Când am aflat despre aspectele nocive ale reţelelor de socializare, am făcut marele pas de a renunţa la a-mi petrece 4 ore din zi verificându-mi feed-ul. Tu cum foloseşti platformele de socializare?
Când eram în clasa a treia a început febra Facebook. Profesoarele petreceau mai mult timp socializând decât noi, copiii, însă am prins curând avânt și toți am intrat sub aripa protectoare a anonimatului, cu vârsta de 20 de ani sau peste. În fiecare zi erau noi lucruri de împărtășit și de luat la cunoștință – nu puteam să nu particip.
Mai târziu, social media a ajuns să devină singurul canal de receptare a informației. Cea mai rea parte este că informația era inutilă, deși, pentru mulţi dintre noi, vitală.
În clasa a cincea își lua avânt Instagram, iar toți eram în priza filtrelor CandyCam și selfie-urilor blurate din unghiuri care să ne facă să părem mai trași la față.
În clasa a șaptea mi-am consumat tristețea online, găsind străini cu care să discut. Mă expuneam necunoscutului, totul până ce am realizat că nu eram ghidată de cele mai sănătoase circumstanţe și nici de cei mai sănătoși oameni.
În clasa a noua, eram prinsă în noile grupuri de prieteni care se formau în cadrul primului an de liceu. Bobocii se găseau între ei și formau legături prin meme-uri trimise pe Instagram. Aşadar, nu puteam să nu iau parte la procesul de popularizare şi de împrietenire online.
În clasa a unsprezecea eram atât de prinsă în flama social media, încât eram atentă la ce postez, la ce scriu și la ce expun. Preferam să-mi cedez momentele de singurătate în schimbul unui scroll „rapid” prin stările și content-ul altora, invidiind modul în care ei își trăiau fericirea. Scroll-ul se lungea pe parcursul unei ore întregi.
În clasa a douăsprezecea am renunțat complet la social media, iar singura aplicație prin care relaţionez cu semenii este WhatsApp. Ciudat, nu?
Cum de am ajuns la aşa ceva?
În ultimul timp tot ce ajunsesem să simt era epuizare. Pe cât de încântătoare erau activităţile mele în mediul online, pe atât de costisitoare şi de distructive. Nu mare mi-a fost mirarea că social media declanşează eliberarea dopaminei într-un stil similar celorlalte adicţii, cu precădere a jocurilor de noroc. Marile reţele de socializare pe care le navigăm zilnic angajează nişte oameni numiţi “ingineri de atenţie”, care combină tehnici de atragere a atenţiei şi de antrenare a utilizatorului în mediul online – tehnici preluate din cazinourile din Las Vegas. Brusc, devenim făpturi cu un simţ al recompensei mult mai dezvoltat, fiind pe nesimţite atraşi de sunete, de elemente grafice şi de fonturi, menite să ne menţină satisfăcuţi pe perioada utilizării.
Nu mă simt tulburată defel de faptul că datele mele ar putea fi preluate de furnizori. Până la urmă, glumele cu spioni ruşi nu încetează să stârnească zâmbete şi toată lumea ştie despre Dark Web. Ceea ce mă panichează pe mine, însă, este tot acel timp irosit pe informaţii de prisos şi emoţii negative.
Inconştient, ne mai expunem unui continuu ciclu de revizuire, apreciere şi distribuire a conţinutului. Cu alte cuvinte, devenim vizibili şi tangibili prin ceea ce alegem să afişăm – fie postarea unui meme, unui selfie sau unui eveniment. Întâmpinăm întotdeauna lucruri frumoase, fericite, corecte, iar ce este frumos, fericit şi corect primeşte aprecieri. Luând acestea în considerare, nu devin platformele de socializare o piaţă în care produsul este propria noastră imagine? Mi s-a părut foarte interesant să aud explicaţiile oamenilor care studiază traficul informaţiei în domeniul mass-media. M-a făcut să-mi dau seama că mă expun unei monetizări pe care nici nu mi-o doresc, aceea de a mă vinde pe mine pentru inimioare şi comentarii – de a-mi aprecia valoarea unei poze, amintiri sau stări după popularitatea pe care o capătă în mediul online.
În acel moment am realizat că m-am rănit pe mine însămi mai mult decât ajunsesem să înţeleg, prin a mă raporta la nişte idealuri, estetici şi nevoi îndeplinite de societate – atenţie, acceptare, anturaj, afecţiune.
Am decis să dezinstalez aplicaţiile social media până îmi voi găsi puterea de a orienta timpul meu liber către propriile scopuri şi trebuinţe – un apel telefonic cu un prieten, o carte bună, o plimbare liberatoare (paşii îţi îndrumă gândurile într-un mod mult mai productiv decât o face statul pe scaun). Până acum, după o săptămână în absenţa reţelelor de socializare, mă simt bine. Simt că nu am ratat nimic şi, mai mult decât atât, că am reuşit să învăţ mai mult şi mai multe în această perioadă.
Nu îndemn pe nimeni să ia pasul pe care eu l-am luat – social media îşi păstrează, fără îndoială, marile sale avantaje – însă ofer un îndemn celor care citesc acest articol de a-şi rezerva o secundă pentru a-şi da seama de motivele pentru care folosesc reţelele de socializare.
Pentru a-ţi umple timpul?
Pentru a te simţi mai aproape de prietenii tăi?
Pentru a nu te simţi deconectat, neglijat, marginalizat?
Pentru a şti în permanenţă ce se întâmplă în jurul tău?
Şi, mai important de atât:
Îţi face bine?